Am locuit decenii de-a rândul pe Calea Victoriei, la nr. 68-70. Mai exact, în perioada 1957 – 1980.
Pe Calea Victoriei, sau Podul Mogoșoaiei, cum se numea în trecut , am făcut primul drum spre Școala Generală nr. 5, din Piața Amzei. Apoi, zilnic, până la finalul clasei a VIII-a. Asta se întâmpla în perioada 1959 – 1967. Pe Calea Victoriei, am citit la Biblioteca Centrală Universitară, înainte de a fi montat aici actualul Monument ecvestru al Regelui Carol I. Și chiar dacă am căutat-o în multe locuri, mi-am găsit soția pe aceeași stradă.
În această zonă, unul dintre locurile dragi mie este pe bancă, în fața Ateneului Român. Aici îmi așteptam iubitele, aici veneau nepoatele să se joace cu porumbeii și tot aici este și statuia lui Eminescu, despre care am făcut un reportaj la Radio România Actualități.
Vă scriu aceste rânduri despre strada pe care merg mereu cu lacrimi de bucurie în ochi. Sunt 2.700 m care pornesc de jos, de la cursul Dâmboviței, îi spune Piața Națiunile Unite, până sus, în Piața Victoriei, locul actualului sediu al Guvernului.
Dacă ar fi să scriu pe spațiul a 10 volume de dimensiune medie, nu cred s-ar termina gândurile și emoțiile, trăite aici, de-a lungul dragii mele Calea Victoriei.
O luăm la pas de la râul Dâmbovița. Imediat în dreapta apare Palatul Poștelor, actualul sediu al Muzeului Național de Istorie, unde este manager prietenul meu Ernest Oberlander-Târnoveanu. Peste drum este sediul impresionant al Palatului CEC. Ambele clădiri au fost inaugurate în 1900, pe vremea Regelui Carol I.
Pe stânga vine sediul Poliției, iar până la Bulevardul Elisabeta sunt Clădirea turn Bancorex și Magazinul Victoria.
Apare Pasajul Macca-Villacrosse realizat de arhitectul Filip Xenopol în anul 1891. Este acoperit cu sticlă și adăpostește buticuri, cafenele și locuințe.
După Bulevard sunt Cercul Militar Central în față cu Casa Capsa, locul unde am cunoscut gustul miraculos al primului sărut.
Urmează Palatul Telefoanelor, construit între anii 1929 – 1934. Este o clădire modernistă ce amintește, la o scară mai mică, de zgârie-norii nord-americani. La data finalizării construcției era, cu cei 53 de metri ai săi, cea mai înaltă clădire din București. Un loc aparte în istoria sentimentală este amplasamentul fostului Teatru Național, unde se ridică un hotel impunător, vis-a-vis cu Hotelul Continental. În deceniile trecute se mergea cu birja, acum pe jos.
Vin apoi Magazinul Muzica și Biserica Krețulescu.
Palatul Regal găzduiește acum Muzeul Național de Artă al României. Aici sunt expuse tablouri pictate de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, El Greco, Rembrandt, Rubens și alte nume cu rezonanță din istoria internațională a artelor vizuale.
Aici este piața cu fostul sediu al C.C. al P.C.R., cu balconul istoric unde a rostit ultimul său cuvânt public Nicolae Ceaușescu. A urmat apoi zborul acestuia cu elicopterul spre moarte. Pe clădirile din jur încă se pot vedea urmele cartușelor trase atunci.
Urmează clădirea Ateneului și hotelul cu același nume.
Apar pe drum Muzeul Colecțiilor de Artă, Uniunea Scriitorilor, adică fosta Casă Monteoru, Clădirile Academiei Române, Institutul de Istorie a Artei, Palatul Cantacuzino (Muzeul Național „George Enescu”).
Traseul se termină cu un obiectiv uimitor: Casa Cesianu, sediul actual al Muzeului Municipiului București.
La final, vă rog să permiteți autorului acestor rânduri să vă spună care este locul său preferat de pe Calea Victoriei. Este Piața Revoluției… Dar, nu pentru evenimentele din 1989, nu. Pentru alte motive. Vă dau doar două.
În primul rând, îmi aduce aminte de mama mea, pictorița Adriana Bunescu. Ea trecea pe aici, dimineața, la fiecare 3-4 zile, mergea în Piața Amzei. Cumpăra de acolo două plase foarte grele de legume, fructe și carne. Le ducea, cu greu, dar bucuroasă până la blocul nostru, urca pe scări cu ele. Începea etapa pregătirii prânzului cu trei feluri de mâncare. Stătea în abur, în căldura cuptorului… etc, etc, iar la final ne punea masa. După tot acest ritual, eu mâncam două-trei îmbucături, iar apoi aruncam mâncarea din gură sub masă. Descoperea mai târziu, cu tristețe, ,,isprava,, mea.
Al doilea argument. Ani de zile, în această piață mergeam la străini și le relatam povestea locului. Doar pentru bucuria de a comunica. Balconul CC cu Ceaușescu, Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară, făceam deci turul clădirilor importante. Această experiență avea, este adevărat, și un neajuns peste care trebuia să trec. Nu de puține ori, străinii se uitau la mine ca la un infractor, ca urmare a avertismentului primit încă de acasă: ,,Atenție, nu stați de vorbă cu nimeni străin în România. Cum deschideți gura, v-a și dispărut portofelul!,,
