Cum-necum, zona a scăpat de setea lui Ceaușescu de a resistematiza Bucureștiul, în baza criteriilor ”omului nou”, adică o uniformizare a formelor și culorilor – de preferabil gri. În schimb, cumva, capitalismul interbelic a reușit să reziste și asta pentru picioarele doamnelor doritoare de încălțări frumoase, unicat.
Între Piața CA Rosetti și Parcul Izvorul Rece, în ceea ce azi există mini marketuri, cele mai multe dintre ele profilate pe produse decorative, zorzoane pentru trup și casă, sau alimentare, se făceau pantofi.
Mirosea a piele și a adeziv vara de la 10 metri. Prin ușa deschisă, într-un clar obscur, se vedea câte un pantofar, aproape întotdeauna îmbrăcat în halat albastru care ciocănea un toc, întindea o piele sau lipea o talpă. Doamnele făceau drumuri la București din toată țara pentru a-și comanda o pereche de pantofi sau de sandale pentru vreo nuntă, botez sau cine știe ce sindrofie mai simandicoasă.
Într-o perioadă în care în magazine, când se găseau, toate produsele de îmbrăcat sau de încălțat erau la fel, mândria adevărată a unei femei era să aibă ceva ce nu mai are nimeni.
Între reprezentantele sexului feminin, în România anilor 80, o pereche unicat de pantofi de calitate era un adevărat titlu de glorie. Și atunci când oferta era limitată, cu tot cu încălțămintea sustrasă din fabricile care produceau numai pentru export, pantofarii erau singura soluție.
Drumul pantofilor în jurul zonei Piața Rosseti începea, întotdeauna, cu frica ca pantofii mult visați să nu fie gata la timp.
Este ușor de imaginat cum doamna Popescu pleacă din Satu Mare spre București, visând la niște sandale cu talpă de plută. La ea în oraș erau la mare modă și reprezentau simbolul ”nobleții”. Îi visa verzi, urma nunta verișoarei și, pentru cununia civilă, tocmai ce își făcuse la croitorie o rochie verde de voal.
Ajunsă în micul atelier, năucită de Universitate, statui, Intercontinental, se apleacă și intră în atelierul lui nea Grigore (îi spusese prietena sa din București că ar fi cel mai bun la încălțăminte de plută și are el niște relații de unde obține materie primă de calitate).
Se sperie, nu știe cum să se miște, totul pare foarte murdar, și mirosul o amețește. Nea Grigore este al doilea în familie pantofar, nu de oricare, de lux. La tatăl lui veneau cocoane, soțiile negustorilor bogați, ba chiar dame cu sânge albastru. Unele își comandau pantofi, altele doreau să-și lărgească încălțările tocmai sosite de la Paris sau Londra. Primul lucru pe care l-a învățat de la tatăl lui Grigore era să fie respectuos. În epoca tovarășilor și a tovarășelor el încă se adresa cu ”Doamnă”.
Nu a putut scăpa de acest obicei nici în școala profesională, deși profesorii îl apostrofau tot timpul că nu se adresează corespunzător. Dar ce știau ei, la făcut de pantofi nu se pricepeau. De câte ori nu s-a abținut să nu le spună că nu așa se face.
Doamna de la Satu Mare a uitat și de mizerie, și de miros, copleșită de tonul pantofarului. Cu emoție în gât a putut să spună că vrea o pereche de sandale cu talpă de plută, de culoare verde. Mai greu a fost când nea Grigore a întrebat când le dorește pentru că are foarte, foarte multe comenzi. Avea nevoie de ele peste o lună, dar pantofarului îi trebuiau două luni. Disperată femeia a mai pus ceva la preț. Până la urmă s-au înțeles, dar era nevoie de probă fix peste trei săptămâni. Așa că doamna din Satu Mare a adormit 21 de zile numai cu gândul la viitoarele ei sandale.
La probă nu a fost nevoie decât ca nea Grigore să ajusteze baretele.
Povestea lui nea Grigore și a doamnei din Satu Mare s-a replicat în zeci de mii de perechi de încălțăminte. Atelierele pantofarilor bucureșteni, care au moștenit meseria de mai multe generații, și-au păstrat, indiferent de ce adăpostesc acum, un aer al vremurilor în care fie și o pereche de pantofi însemna un eveniment din viața doritoarelor de frumos și al domnilor care puneau preț pe imaginea lor.
Un drum care merită făcut, măcar ca simbol al rezistenței în fața unui gri total și omniprezent, prin forma și culoarea pașilor pe ceea ce cândva a fost denumit Micul Paris.
