După ce treci de B-dul amorțit (B-dul Unirii), vezi uriașa Casa Poporului, treci prin fostul cartier istoric Uranus-Antim-Rahova, asasinat de către Ceaușescu, pe stânga se văd niște clădiri roșii. Nu ai cum să le ignori, pentru că ele aproape țipă.
Oricât de decrepite ar fi, sunt frumoase, cu personalitate, cu ziduri care adăpostesc coloane care încadrează ferestre, cu o zidărie care aduce a locuință. Dar zidurile sunt ale unei fabrici, ale unei fabrici de bere. Ridicată pe un teren liber, dar aproape de centru, de către un personaj fabulos, aducătoare de prosperitate, atât proprietarului său, dar și muncitorilor, clădirea pare a avea soarta cartierului desființat de Ceaușescu, la peste 30 de ani de la dispariția sa.
Nici nu mai contează cine a preluat-o după Revoluție, ce a încercat să facă cu ea, a contat un singur lucru, nici una dintre ideile simple de profit nu i se puteau aplica. Zona nu este prielnică turismului, loc pentru fabrică nici vorbă, transformată în magazin nici atât.
Și dacă stai să te gândești că francezii și-au transformat fabrici urâte, din plină perioadă industrială, în centre culturale în care se afirmă cu succes arta modernă, nu poți să nu visezi tot felul de activități care mai de care mai inovative, sub o lună plină, în nopțile de vară, printre zidurile care, parcă, vorbesc. Sau, de ce nu, festivaluri de muzică și dans interbelic, acele romanțe sau cântece lăutărești, că tot sunt la modă, în capitală în multe dintre terasele bucureștene. Nicăieri altundeva nu există un loc mai potrivit coloratei mahalale ale capitalei românești.
Cu siguranță s-ar preta acolo orice este legat de perioada interbelică, nu cea protipendadei, ci cea a bucureșteanului care a început să aibă o viață mai bună, a aceluia care s-a putut îndestula prin hărnicie și dibăcie și, de ce nu, să se îmbogățească cu adevărat dacă avea curaj, idei și ambiție.
Totul se leagă. Proprietar, bere, băutor de bere.
Proprietarul fabricii nu era, nici pe departe, născut într-o familie bogată. În copilărie, Dumitru Marinescu, ulterior și-a adăugat și Bragadiru, a fost ucenic la o racherie. Rachiul este cel care l-a condus spre bogăție, rachiul pe care l-a vândut soldaților din războiul de Independență.
Pare puțin lucru, dar rachiul i-a ajutat și pe soldați și pe vânzător.
Rachiul provenea din fabricile pe care le-a luat în arendă – strânsese bani în timpul uceniciei. La câte o fi renunțat încă de foarte tânăr pentru a aduna ban pe ban? De asemenea, pentru a maximiza profiturile, Dumitru Marinescu nici măcar nu a apelat la o firmă de distribuire, ci a mers chiar el pe front cu marfa.
Pentru cine nu știe, în sudul țării băuturile spirtoase sunt mai slabe decât în alte regiuni. Dumitru Marinescu și-a dat seama că berea ar putea deveni băutura preferată a bucureștenilor, așa că a înființat fabrica de bere. Berea sa era mai bună decât concurența, două fabrici de bere a căror proprietari erau nemți.
Pentru că era bună și cerută, Dumitru Marinescu a investit în cea mai modernă tehnologie existentă la acea vreme, așa că și-a mărit substanțial producția.
Aproapele ruinele fostei fabrici de bere Bragadiru îl arată, de fapt, pe cel care a construit-o. Pe lângă talentul antreprenorial, Dumitru Bragadiru a pus suflet. În acele vremuri, se spune, că cei mai fericiți muncitori din București erau cei de la Bragadiru.
A mai construit și un loc de recreere, ceea ce se numește azi Palatul Bragadiru. Acesta nu numai că s-a păstrat, dar a fost și renovat. El s-a întors în proprietatea familiei Bragadiru.
Se spune că prima linie de telegraf din țară a fost instalată între fabrica de bere și moșia industriașului din comuna Bragadiru.
Fabrica de bere a devenit, în perioada comunistă, fabrica de bere Rahova. Comuniștii, imediat ce au ajuns la putere, au scos cu dalta și ciocanul, numele fostului proprietar. Atât de bine au făcut-o, că ea nu a mai ajuns în familia vizionarului berar. În prezent este lăsată să moară. Oricând un teren liber în capitală liber este dorit.
