Nu țin minte când am auzit pentru prima oară numele lui Marcel Iancu. A fost, probabil, într-una din nenumăratele dăți când m-am pierdut pe străzile Bucureștiului alături de oameni care știau mai bine decât mine și care mai apoi aveau să mă învețe să-l văd, să-l iubesc și să-l caut mai departe pe omul care a încondeiat pentru prima oară Bucureștiul modernist.
Cine este, deci, Marcel Iancu?
Născut la 24 mai 1895 la București, Marcel Iancu a fost numit autorul moral al modernismului românesc. A studiat arhitectura la Zurich, în cadrul Institutului Politehnic și a Acadamiei de Arhitectură. S-a perindat o vreme prin cercurile pariziene și în cele din urmă s-a întors în România unde, alături de Horia Creangă și Octav Doicescu, a publicat manifestul “Către o arhitectură a Bucureștilor” în cadrul căruia pleda pentru avangardă și un București modern.
În anii 20, alături de Ion Vinea, este redactorul șef al publicației Contimporanul, aceasta fiind cea mai influentă revistă de avangardă culturală iar articolele publicate au avut întotdeauna ca element central modernismul, indiferent că era vorba de manifestările lui în literatură, pictură sau, iată, arhitectură.
“Prin 1925-26, în fiecare marți, în casa mea din București se adunau aceia cari încercau o evadare din formele îmbacsite ale trecutului. În reuniunile acestea de Spirit și artă se puneau la cale atâtea și atâtea opere care au scandalizat, au impresionat, au determinat curente noi în literatură, pictură, teatru. Peste toți și toate predomina personalitatea lui Marcel Iancu căruia cred ca i se datorește Bucureștiul modern”
Declarație de Dida Solomon-Callimachi (actriță), 1934, revista “Clopotul”
Amprenta lui Marcel Iancu
Marcel Iancu a proiectat primele clădiri de factură modernistă din București devenind, astfel, imobile etalon.
Puternic influențat fiind de cubism, constructivism sau de către excentricul și revoluționarul Le Corbusier, el este continuu în căutarea unui stil ahitectural nou caracterizat de un confort care “nu plătește niciun tribut bogăției”. Lovește status quo-ul arhitectural prin liniile drepte și simplitatea desăvârșite.
“În cartier, casa ridicată de mine a făcut senzaţie. Popa, comisarii şi locuitorii erau convinşi c-am construit un ‘laborator’ şi ca era plasat în cartierul lor.”
Marcel Iancu, despre una din primele sale case
Se folosește intens de sticlă și fierul forjat dezbrăcat de ornamente și alambicuri și creează clădiri pe care joacă discret geometria. Vedem adesea elemente cu ferestrele hublou, catargele, terasele și acoperișurile drepte sau acoperișurile terasă.
Funcționalitatea este elementul caracteristic central al modernismului în general, se opune complet arhitecturii clasice fiind, în fapt, o reacție la aceasta, însa cine ar putea vreodată să privească sau să pășească într-un imobil modernist și să nu fie fascinat?
În ochii mei, Marcel Iancu a creat cel mai desăvârșit spațiu rezidențial urban: amplu, luminos, simplu, aerisit, definit de linii curbe absolut emblematice și încălzit cu ajutorul lemnului din pardoseli și trecerile culisante dintre încăperi.
A proiectat cu precădere în cartierele Armenesc și Evreiesc dar nu numai. Câteva dintre clădirile semnate de Macel Iancu sunt:
- Imobilul Clara Iancu, în care a și locuit și care poartă numele soției sale
- Vila Jean Juster
- Vila Jean Fuchs, prima casă modernistă din Bucureşti
- Imobilul Solly Gold
- Imobilul Frida Cohen, un bloc de apartamente, cel mai amplu edificiu proiectat de Iancu
- Imobilul Bazaltin, considerat azi unul dintre cele mai bune proiecte ale avangardei modernist art déco din anii ’30
- Vila Hassner
- Imobilul Jacques Costin
- Vila Paul Iluță
- Casa avocatului Poldi Chapier
În 1935, Marcel Iancu a afirmat că “a iubi trecutul nu înseamnă a paraliza viața”.
Construcțiile lui au fost aproape în întregime de tip rezidențial, și ceea ce mi se pare că a reușit alături de marii moderniști ai vremii, Victor Brauner, Horia Creangă sau Burah Zilbermann, a fost să imprime oamenilor vremii ideea unui spațiu de locuit comun care nu face rabat la calitate sau propria forma de frumusețe, pentru că “a spune că o casă nouă nu mai trebuie să aibă acoperiș, nici jgheaburi, este mai naiv chiar decât a afirma că cei moderni nu mai clădesc decât în cristal sau beton armat. Și în beton se poate turna romantism, iar fonta poate lua formele Renașterii”.
Din cauza situației politice, în anul 1941, Marcel Iancu a părasit România stabilindu-se în Palestina (din 1948, Israel).
