Vă voi reține atenția, preț de câteva minute, pentru un obiectiv care a provocat cele mai diverse reacții, începând cu repulsie, până la admirație.
Este vorba despre Palatul Parlamentului, construcție cunoscută înainte de 1989, drept Casa Republicii ori Casa Poporului.
Din punct de vedere tehnic, obiectivul măsoară 270m pe 240m, are 86m înălțime, și 92m sub pământ, fiind realizat în spiritul arhitecturii realist socialiste. Are 9 niveluri la suprafață și alte 9 subterane.
Conform World Records Academy, Palatul Parlamentului este:
- a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume
- cea mai scumpă clădire administrativă din lume
- cea mai grea clădire din lume (1.000.000 m³ marmura + 700.000 tone otel si bronz + 3.500 tone cristal)
Din punct de vedere psihologic, unii oameni, din păcate chiar și români, considerată clădirea a fi o oroare și o rușine. Dincolo de dimensiunea politică totuși, Palatul Parlamentului este o mândrie și un titlu de glorie pentru țara noastră. Dar, în primul rând, trebuie să mergeți acolo pentru a înțelege mai bine aceste cuvinte.
După cutremurul devastator din 1977, Nicolae Ceaușescu a ordonat „reconstruirea” Bucureștiului, organizând în anii următori un concurs la nivel național care viza, în teorie, consolidarea orașului.
Acest proiect de reconstruire a capitalei, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului – Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott – Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii – Victoria Socialismului.
Separat, concursul pentru Casa Poporului a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu – o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat.
În anumite documentare se spune că tânăra arhitectă a câștigat doar pentru că, din lipsă de experiență, a proiectat acest imens dezastru arhitectural care satisfăcea setea de grandomanie a soților Ceaușescu.
Arhitecta a lucrat, cu o întrerupere de câțiva ani după revoluția din 1989, toată viața la această construcție.
Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al Bucureștiului (aprox. un sfert) și mutarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute, pe lângă cele aproximativ 10.000 de locuințe, se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc – primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii și altele, majoritatea constituind fostul cartier Uranus al Bucureștiului.
În 1989 costurile totale de construcție ale clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 suna recalculată a fost de 3 miliarde Euro.
Pentru realizarea acestei impunătoare clădiri s-au folosit:
- 1.000.000 m³ de marmură
- 5.500 de tone de ciment
- 700.000 de tone de oțel și bronz
- 2.000.000 de tone de nisip
- 1.000 de tone de bazalt
- 900.000 m³ de esențe de lemn
- 3.500 de tone de cristal
- 200.000 m³ de sticlă
- 15.000 de candelabre
- 220.000 m² de covoare
- 3.500 m² de piele
Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte.
Instituțiile principale pe care le găzduiește sunt: Camera Deputaţilor, Senatul, Consiliul Legislativ și Curtea Constituţională. Așadar, deși a fost construită pentru a celebra comunismul, este folosită astăzi în slujba democrației.
Palatul este deschis pentru turiști si oferă programe de vizitare în mai multe limbi. Detalii referitoare la opțiunile de vizitare se gasesc la: www.cic.cdep.ro.
Nu este de mirat că, după ce află povestea, turiștii vor să vadă acest obiectiv, iar când ajung acolo, cu toții sunt, pe bună dreptate, extrem de impresionați.
Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, pe care am întâlnit-o de câteva ori la sediul forului continental, declara despre acest obiectiv: ,,Cât de lung este drumul parcurs de România în patru ani, de la prima vizită pe care am făcut-o aici, în februarie 1990! Ați reușit chiar să îmblânziți acest enorm palat, un palat al megalomanului, dar, de asemenea, o capodoperă a românilor”.
